Un spatiu Gol


Nu banuisem ca as putea simti o placere atat de ciudata analizandu-ma, marind cu lupa unei obiectivitati fortate, tot ceea ce mi se pare defect, stricat pe parcurs sau dobandit nativ in timp. Imi place, dar este atat de irelevant sa fac asta incat mai bine m-as uita pe fereastra sa vad viata misunand de molecule cu maini si picioare, de suflete atarnate intre haine ce incep sa-mi para doar niste carpe asezate strategic in locuri vulnerabile mie. Cautand esenta vorbesc despre nimic. Detaliez nimicurile din mine si tot mai mult am impresia ca ma descompun, ca esenta nu exista. Voi da deoparte toate straturile astea de nimic si nu voi gasi decat nimicul final din care am prins viata. Ce-am sa fac atunci? Ma intreb ca sa mai treaca timpul, nu pentru ca m-ar interesa cu adevarat. Nu ma mai pot interesa aspectele evidente. Voi inceta sa mai exist, nu voi mai fi nici nimicul asta, va ramane doar un spatiu gol, o linie trasa intr-un loc unde ar fi trebuit asezat numele meu.