Text si Intriga


In alta ordine de idei, exista (daca bine-mi amintesc) dupa anumite criterii, doua tipuri de spectacole teatrale: primul este spectacolul de tip "text", iar al doilea cel de tip "intriga". Am asteptat o ora si ceva ca sa ma dumiresc asupra naturii infantei, fara sa ajung la o conluzie clara. Parea o incercare nu prea reusita de a le imbina pe cele doua. O poveste care se inchega spre final, dar care nu te lamurea indeajuns asupra naturii personajului si a incertitudinilor de care era framantat. Pe scurt, o trauma din copilarie care duce la pierderea identitatii, la un imprumut constant din povestile altora, la cautari prin joc, rezolvari amanate, (atat ale personajului cat si ale textului). Pe alocuri imagini frumoase si pline de poezie, pe alocuri fraze putin cam facile. era ca si cum un text caruia nu-i lipsea mult sa fie foarte bun se impotmolise in ceata si ajungea la noi trunchiat si neclar. Dar repet, eram si nu eram acolo, s-ar putea sa vorbesc balauri. Mi-ar placea sa am textul in fata ochilor. Pe langa asta, a mai fost si disproportia dintre energia aproape inexistenta a celor cativa spectatori si vitalitatea zgomotoasa a personajului, care s-a tradus in cateva momente usor jenante. Dar una peste alta, este un spectacol pe care as vrea sa-l revad. Aceata fiind ultima postare pe acest an va urez la multi ani.

Teatru 74


Teatru 74 si-a luat numele dupa modelul teatrelor disidente din polonia comunista, care se desfasurau in spatii mici, (acasa la diversi indivizi de obicei), si care, neavand posibilitatea unor nume in adevaratul sens al cuvantului, foloseau ca reper fie numarul casei individului, fie sa zicem, numarul de locuri/scaune disponibile. Povestea asta o stim de la Nicu Mihoc. La teatru 74 sunt tot atatea scaune, cu unele mici exceptii, cand acestea sunt suplimentate in vederea acomodarii unui numar prea mare de spectatori, la vreo ocazie deosebita. Aseara a venit Marcel Iures cu spectacolul absolut, dupa un text de Ion Creanga (Ivan Turbinca). Atunci cand mi-am luat bilet de la Mihoc (inca ma amuz/induiosez sa-l vad in ipostaza de vanzator voluntar de bilete la teatrul infiintat de el, la fel cum ma amuz cand il aud pe Laurentiu spunandu-ne din capul scarilor: "nu uitati va rog sa va redeschideti telefoanele mobile dupa incheierea spectacolului", vai ce paranteza lunga, n-am ce face, imi plac foarte mult parantezele), asadar atunci cand am luat bilet, am vazut numarul de locuri: 102. Mi-am zis valeu si am urcat in turn printre ultimii, ca un adevarat gentleman. Oamenii au tot dreptul sa-si exprime fericirea si multumirea. Cumva, undeva, se creaza un echilibru, echilibru intre aceste lucruri. 

Unidrama si Spaima


Oricat de mult mi-am dorit, nu am reusit sa ajung si vineri la festival, din diverse motive care nu conteaza prea mult. Dar la urma urmei nu a fost si nu este vorba de bifarea tuturor spectacolelor, ci de savurarea catorva, precum si de terapia atat de necesara anihilarii, alungarii sau macar amagirii spaimei. Insa spaima este un animal inteligent, care invata repede si care se hraneste azi la micul dejun cu otrava pe care i-ai dat-o ieri la cina. Sambata am mers asadar sa vad Infanta, dupa textul Savianei Stanescu, scriitoare stabilita de ani buni la New York, New York. Am sa precizez din start ca nu am fost foarte atent la spectacol si ca oricat m-am straduit si m-am mustruluit, mintea mea s-a incapatanat sa haladuiasca alene prin deserturi pline de tacere si de lumina violacee, de crepuscul. Un vis, ce mai (in ultima vreme am ajuns sa fiu obsedat de tacere si sa am nevoie de ea cum avut candva nevoie de tine). Actrita (Adriana Bordeanu) si-a facut intrarea pe scena cu o energie care m-a scos pentru cateva clipe din letargie. Tinerica si foarte jucausa, cu o gama variata de exprimare si cu un talent care, odata copt, o va duce, cred eu, departe. Voi continua in zilele urmatoare aceasta postare...